Assassin’s Creed este un joc care a fascinat pe mulți prin caracterul unic al personajelor sale, dar și stilul producătorilor de a recrea impresionante cadre istorice. S-a pus multă muncă în fiecare joc al seriei și astfel a putut fi creată o capodoperă care și acum are fanii să die hard. Dar nu putem spune însă că Assassin’s Creed excelează din toate punctele de vedere.
În timp ce recunoaștem eforturile glorioase depuse pentru peisajele desprinse parcă din realitate, pe alocuri, avem impresia că o parte din elementele cheie ale poveștii au fost lăsate de-o parte.
Întreaga acțiune din jocul Assassin’s Creed se desfășoară pe fundalul conflictului dintre două grupuri de temut: asasinii și templierii, a căror ură s-a perpetuat din generație în generație, din antichitate și până în zilele noastre. Diferențele ideologice dintre cele două clase sunt detaliat reprezentate în cel dintâi joc care în același timp oferă și cea mai bună imagine de ansamblu cu privire la poveste.
Asasinii prețuiesc libertatea mai presus de orice, iar crezul lor este: “Nothing is true; everything is permited” (Nimic nu este adevărat; totul este permis), în timp ce templierii contrazic această credință de mai bine de 2000 de ani, considerând cu o astfel de mentalitate nu poate conduce omenirea decât la haos.
Ce este greșit în povestea jocului Assassin’s Creed?
Mergând până în inima conceptului așa cum am făcut-o în rândurile de mai sus, ajungem să realizăm că asasinii nu sunt altceva decât niște libertarieni sub acoperire, îmbrăcați în niște straie mai cool decât cele în care îi vedem defilând în ziua de astăzi. Dar nu aceasta este problema, ci faptul că producătorii trag cu dinții de ideea că lumea se împarte doar în oameni buni și oameni răi.
Începând cu cel de-al doilea joc încoace, templierii au fost transformați în niște rău făcători mustăcioși, care nu fac altceva decât să tortureze populația pe care o au sub control și să se delecteze cu viciile lor, lucruri pentru care nu merită altceva din partea noastră decât un dispreț profund. Cu toate că inițial nici ideea lor de societate ideală nu era una cu totul și cu totul abominabilă, producătorii i-au caricaturizat în asemenea măsură încât în caracterele lor nu se mai poate identifica niciun strop de umanitate.
Pe de altă parte, în orice epocă și în orice decor, asasinii sunt înfățișați ca niște vagabonzi stilați, cu hainele lor misterioase și tehnicile lor de ucis. Ei sunt adevărul absolut și se află întotdeauna de partea dreaptă a istoriei, iar regimurile contra cărora luptă sunt atât de corupte încât pentru ele și adepții lor nu există nicio cale de salvare. Și totul, pentru a justifica faptul că în acest joc video este perfect acceptabil să omori cu sânge rece 10 oameni ai justiției, în mijlocul străzii, doar pentru că ei nu au aceleași convingeri cu tine.
Un univers în care nu există căi de mijloc
Nu spunem că există o problemă reală cu povestea jocului Assassin’s Creed, ba dimpotrivă, povestea originală este chiar una palpitantă. Adevăratele confuzii apar pe parcursul acțiunii, când misiunile se depărtează prea mult de la această poveste. Un prim exemplu este ridicarea și căderea de la puteri, iar apoi preschimbarea în asasin a lordului pirat Edward Kenway. Pe urmă, avem aventurile lui Alexios și ale Kassandrei în Grecia Antică alimentate de dorința de răzbunare mai mult decât de o luptă politică. Iar asta nu este nimic în comparație cu recrearea unor situații reale și punerea lor în scenă, explicându-le atât de simplu, în ciuda complexității lor.
Winston Churchilll, o celebră figură istorică, se aliază la un moment dat cu asasinii, iar aceștia se spală pe mâini de lucrurile rele pe care le-au făcut susținând că toate au fost din cauza influenței templierilor. Apoi, avem de-a face cu East India Company care într-unul din jocuri poate fi privită ca răul suprem împotriva omenirii. Dar pe de altă parte, în alt joc, ne primim misiunile de la însăși Regina Victoria a Imperiului Britanic. Și să nu uităm de cel mai comic scenariu, asasinarea președintelui John F. Kennedy de către… ai ghicit, templieri!
Din simplul motiv că toate aceste personalități istorice au fost în realitate oameni, cu bune și cu rele, este exagerat să le reducem la absurd toate calitățile și defectele doar de dragul de a-i pune într-o facțiune sau alta. Pe cât de simplu este să acceptăm că într-un joc nu există nimic gri și nicio cale de mijloc, pe atât de greu ne este să recunoaștem că în realitate oamenii sunt doar buni sau doar răi.
